A scrie istoria veacurilor trecute, vrednice de aducere aminte, poate însemna un act de recunoştinţă, asumat de urmaşi ca prinos şi datorie de conştiinţă.
A scoate la lumină din colb de cronici, din documente domneşti şi pisanii viaţa unei biserici cu origini aparent uitate, dar rămasă să înfrunte veacurile în aşteptarea veşniciei, este, cu siguranţă, mai mult decât atât: este bucuria căutării unui izvor de har, venind din vechime, veşnic curgător şi proaspăt; este o datorie.
Despre trecutul Sucevei, capitala de sufl et a Moldovei, au scris oameni aleşi, spre a face cunoscută lumii istoria „cuibului de şoimi” a Bucovinei, cu instituţiile sale, cu bisericile durate în piatră şi împodobite cu frescă exterioară, cu felul tihnit de viaţă al locuitorilor, aşezând pe filă de carte mărturiile iubirii faţă de Dumnezeu şi de Neam. Bisericile, ctitorii voievodale şi boiereşti, atât de răspândite în bătrâna urbe a Sucevei, dovadă a credinţei şi dărniciei oamenilor locului, în mare parte monumente istorice şi de arhitectură, păstrează încă frumuseţea de odinioară a cetăţii.
Un loc aparte între aceste „scări către cer”, ce întregesc zestrea duhovnicească şi culturală a Sucevei, îl ocupă biserica „Învierea Domnului”, ilustrată iscusit în prezenta monografi e de tânărul teolog Dumitru Irimia, crescut în preajma amvonului şi la strana sfântului locaş.
Biserica zidită în cinstea Învierii lui Hristos, ctitorie a Doamnei Elena Rareş, dăinuie de peste 450 de ani în mijlocul Sucevei. De-a lungul vremii, istorici consacraţi au căutat să mai împrăştie din negura uitării în care a fost cufundată această ctitorie.
Ştim astăzi despre trei biserici, două de lemn şi una din piatră, ridicate anterior pe locul celei prezentate în paginile monografiei. Dărâmarea acelora se va fi făcut în vremuri de primejdie şi grea încercare pentru suceveni şi pentru Ţara Moldovei. Vor fi privit cu jale în suflet târgoveţii ortodocşi, fiecare din aceste distrugeri, dar nu s-au lăsat copleşiţi. Au găsit puterea de a reînvia ruine.
De aceea, evlavioasa soţie a Voievodului Petru Rareş, Doamna Elena-Ecaterina, care îşi aşezase soţul întru nădejdea Învierii la Probota, şi-a propus ca pe temelii vechi să înalţe locaş de rugăciune; nu întâmplător a ales hram „Învierea Domnului”. Gândul ei cel bun a devenit faptă, „cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, în anul 7059 (1551), luna ianuarie, 15 zile”, după cum citim în pisania bisericii.
Au venit apoi, sub ocupaţia austriacă, vremuri grele pentru biserica „Învierii lui Hristos”: a fost folosită succesiv de romano-catolici şi de greco-catolici.
Retrocedarea bisericii către credincioşii ortodocşi avea să se înfăptuiască la 19 mai 1936, ca urmare a cererii înaintate Ministerului Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor de către vrednicul de pomenire Mitropolit Visarion Puiu al Bucovinei, cu sprijinul susţinut al marelui istoric Nicolae Iorga. Astfel, s-a dăruit slobozire bisericii „Învierea Domnului”, spre împlinirea menirii date de ctitor: aceea de a fi slăvit locaş de rugăciune pentru dreptmăritorii creştini români.
„Învierea” dobândeşte pentru început statut de biserică misionară, fi ind pe rând: capelă a Garnizoanei militare Suceava (1936-1945), capelă a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, refugiată la Suceava (1945-1948), filie a Bisericii „Sf. Dumitru” (1949-1951) şi biserică misionară dependentă de Mitropolia din Iaşi (1951-1956).
La 1 ianuarie 1957, ctitoria Doamnei Elena devenea biserică de parohie, având 485 de familii, sub îndrumarea duhovnicească a pr. Petru Alexa. Acesta a avut urmaşi vrednici în persoana unor slujitori dedicaţi trup şi suflet Bisericii lui Hristos: părinţi ca Modest Grădinaru sau Mandache Ciobotar, trecuţi la Domnul, au rămas în sufletele celor pe care i-au păstorit.
Dintre aleşii preoţi care au slujit aici, meritul de a fi iniţiat ample lucrări de restaurare a bisericii şi de împodobire cu frescă interioară (de către maestrul Ion Grigore) îl are regretatul pr. cons. Mandache Ciobotar, continuate şi susţinute apoi de pr. prot. Vasile Irimia, actualul paroh.
Slujba de resfinţire s-a săvârşit de către Noi, la data de 8 octombrie 1989. La patru sute cincizeci de ani de la târnosire, în 2001, cu prilejul celui de al doilea hram al bisericii – Sf. Antonie cel Mare – s-a oficiat, de asemenea, Sfânta Liturghie arhierească şi pomenirea fericiţilor ctitori.
Revenind la lucrarea de faţă, remarcăm rigoarea ştiinţifică şi migala conştiincioasă cu care autorul a scris, bine fundamentat pe dovezi din arhive, pe lucrări de specialitate şi documente originale, istoria sfântului locaş, ctitorie a Doamnei Elena Ecaterina Rareş, fiica lui Ioan Despot şi soţia lui Petru Rareş Voievod.
Ales prinos de recunoştinţă din partea unui fiu al Bisericii în memoria înaintaşilor de vrednică pomenire!
Binecuvântăm rodul ostenelii tânărului teolog Dumitru Irimia, felicitându-l totodată şi rugându-l pe Hristos Mântuitorul să-i răsplătească truda cu noi şi bogate împliniri.
Suceava,
1 decembrie 2007
ÎPS Pimen
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor